Occidentalii au o nedumerire. Cum se face că în ciuda a tot ceea ce se întâmplă, marea majoritate a rușilor continuă, conform sondajelor, să îl sprijine pe Putin. Cum se face că nu văd că regele (țarul) e gol și nu acționează în consecință, încercând să își ia țara înapoi de la un lider care a dat-o în bară rău de tot și își afundă țara într-o catastrofă de proporții.
Nu știu foarte multe despre Rusia contemporană, deși cunosc destul de bine istoria Rusiei, în special cea de secol XIX. Dar îndrăznesc să avansez următoarea explicație.
În Rusia există în continuare mulți patrioți care se identifică afectiv cu Mama Rusie / Sfânta Rusie și conducătorul ei. În momentul de față, pe scena internațională Rusia suferă o umilință uriașă pe care oamenii aceștia o iau personal datorită identificării lor afective cu Rusia. Indiferent dacă Rusia e condusă de Putin sau de altcineva, nu există disociere între Rusia și liderul ei, există o unitate deplină între lider, țară și individ, iar oamenilor ăstora chiar le pasă de prestigiul Rusiei. Desigur, cineva va spune că un adevărat patriot se va ridica împotriva liderului compromis pentru a salva onoarea patriei. Dar mulți nu gândesc așa. Pentru mulți onoarea liderului, a patriei și onoarea lor personală sunt indisociabile și chiar le pasă de asta, lucru pe care mulți vestici formați într-o cultură individualist-globalistă nu îl înțeleg, într-atât de mult încât sunt dispuși să facă mari sacrificii pentru ficțiunea în care continuă să creadă pentru că adevărul îl resimt ca insuportabil. Și într-un fel au dreptate. Căci un eșec al lui Putin e, în același timp, un eșec al societății care l-a produs pe Putin și l-a ținut la putere timp de aproape 25 de ani, un eșec al Rusiei care nu e deloc ușor de contemplat pentru oamenii cu o astfel de mentalitate.
În al doilea rând, oamenii ăștia sunt ferm convinși că Rusia poate fi puternică și viața lor demnă doar dacă Rusia e condusă, cu o mână de fier, de un lider puternic și că atunci când un astfel de lider eșuează și se prăbușește ca urmare a eșecului țara se scufundă în haos și urmează din nou vremea necazurilor, la fel ca în 1598, 1917, 1991. Iarăși, istoria, din păcate, tinde să le dea dreptate acestor oameni și e ușor de înțeles de ce sunt atașați de imaginea liderului puternic, dată fiind alternativa, singura pe care și-o pot imagina, și de ce refuză să creadă în eșecul lui Putin. Pentru că, din nou, realitatea e mult prea dureroasă, iar atunci oamenii preferă să creadă în continuare într-o ficțiune.
În fine, această mentalitate are reverberații și în afara granițelor Rusiei în rândul tuturor celor care detestă decadența liberală, hipsterismul și globalismul, și care își puneau speranța în Rusia lui Putin, în special creștinii dezamăgiți, frustrați, îngroziți de avansul secularismului și care din acest motiv se agață cu disperare de primul fals Mesia care le iese în cale, pentru că vor Împărăția aici și acum, credința că Împărăția e dincolo în ciuda dezastrului de aici fiind un exercițiu spiritual extrem de dificil care nu e pentru oricine. Nici ăștia nu sunt capabili să suporte adevărul și, drept consecință, scornesc explicații din ce în ce mai ridicole menite să convingă și să-i convingă întâi de toate pe ei că lucrurile sunt, în realitate, exact așa cum continuă să le prezinte Putin: el e victima, nu agresorul, el câștigă, în ciuda a ceea ce susține propaganda oficială ș.a.m.d.
De altfel, mesianismul e o temă fundamentală a istoriei rusești. Teologia politică a celei de-a treia Rome, slavofilismul, comunismul, dar într-o anumită măsură și putinismul, au fost ideologii mesianice care au exprimat credința rușilor că Rusia va mântui lumea, iar în Occident nemulțumiții au sperat la rândul lor că vor fi mântuiți de ruși. Și de fiecare dată aceste credințe s-au făcut țăndări, iar Împărăția s-a transformat în opusul ei. Rusia este o mare națiune, moștenitoarea unui imens tezaur de cultură și spiritualitate, dar e o națiune care a avut întotdeauna o mare problemă cu organizarea socială, oscilând constant între anarhie și tiranie, o problemă pe care, inevitabil, au resimțit-o din plin și vecinii săi, „eliberați” în repetate rânduri de ruși. Așa stând lucrurile, s-ar putea ca ideea celor care au vrut să forțeze schimbarea de regim în Rusia să nu fi fost deloc inspirată. Pentru că destabilizarea Rusiei atrage după sine, în mod inevitabil, destabilizarea lumii întregi.
Istoria Rusiei e tragică. Dar e tragică nu doar datorită uriașelor catastrofe umanitare care au marcat-o, ci și datorită modului în care marile aspirații mesianice și utopice s-au tot făcut țăndări, Sfânta Rusie transformându-se în Rusia ateismului militant, idealul fraternității socialiste eșuând în neoliberalismul sălbatic al anilor 80, iar setea de libertate a generației perestroika terminându-se cu autocrația lui Putin.
Sigur, mulți au subliniat faptul că prin comparație cu trecutul, aspirațiile putinismului sunt mult mai limitate, poate chiar inexistente, că Rusia nu mai are ca obiectiv mântuirea lumii, semn că și Rusia a obosit și a îmbătrânit alături de întreaga lume. Campania de „denazificare” din Ucraina e o reflecție palidă, neconvingătoare și în ultimă instanță ridicolă a marelui război patriotic împotriva nazismului din anii ’40. Cu ceva timp în urmă, Fukuyama îi reproșa lui Dughin în cadrul unei dezbateri că de fiecare dată când se punea problema să definească alternativa rusească la Occidentul liberal, să indice conținutul concret al acestei alternative pe care o promova, acesta din urmă revenea obsesiv și plictisitor la aceeași opoziție față de gay marriage, temă reluată și de Patriarhul Chiril în predica prorăzboi pe care a rostit-o duminica trecută. Astăzi, Lavrov a devenit mai explicit cu privire la valorile pe care Occidentul le-a trădat: nu mai e vorba doar de Sfânta Taină a cununiei, ci și de proprietatea privată, ceea ce înseamnă că în spatele retoricii antigay nu se mai ascunde decât realitatea unei oligarhii care se închină la același dumnezeu la care se închină și miliardarii occidentali care fug de taxe prin paradisuri fiscale: banul.
Chiar și așa, eșecul putinismului îi aruncă pe mulți de la dreapta într-o criză de idei reamintindu-ne tuturor care sunt riscurile înlocuirii democrației liberale, așa decăzută cum e, cu un autoritarism al trollilor. Mesianismul rusesc se bazează pe ideea că poporul rus suferă pentru mântuirea lumii. Dar în Rusia acestei idei i s-a dat și o expresie paradoxală și amară, căci se spune că rușii ar avea următoarea vorbă: „Rusia experimentează pe propria piele ce e mai rău ca să arate restului lumii ce nu trebuie să facă”.